Te iubesc ❤️

Două cuvinte pentru care am muncit o viață.

Există două cuvinte pe care aproape toți le așteptăm, indiferent câți ani avem, câte diplome am strâns, câți bani câștigăm sau cât de bine ne prefacem că nu mai avem nevoie de ele. Te iubesc. Două cuvinte atât de mici, încât încap într-un mesaj trimis din greșeală, și totuși atât de grele, încât unii oameni ajung la bătrânețe fără să le poată rosti cu adevărat.

Eu am crescut într-o familie în care aceste două cuvinte se spuneau atât de rar, încât aș putea număra pe degetele de la o singură mână momentele în care le-am auzit până acum. Nu pentru că părinții mei nu m-ar fi iubit. Astăzi sunt convinsă de asta. M-au iubit cum au știut ei, cu instrumentele pe care le aveau, cu educația pe care au primit-o și cu propriile lor răni. Doar că făceau parte din generația care credea că prea multă afecțiune strică. Că un copil lăudat prea des devine răsfățat. Că dacă îi spui prea des că este iubit, nu va mai simți nevoia să demonstreze nimic. Iar dacă nu mai demonstrează nimic, nu va mai ajunge departe.

Și, fără să-mi dau seama, am învățat o lecție pe care am purtat-o cu mine ani întregi: iubirea se câștigă. Se obține cu note bune, cu rezultate, cu perfecționism, cu cumințenie, cu disponibilitate, cu sacrificiu. Am ajuns să cred că merit să fiu iubită atunci când sunt cea mai bună. Cea mai responsabilă. Cea mai implicată. Cea care nu încurcă pe nimeni. Cea care rezolvă problemele tuturor. Cea care performează.

Problema cu genul acesta de contract nescris este că nu se termină niciodată. Pentru că, odată ce ai atins un obiectiv, apare altul. După o reușită vine următoarea. După “bravo” vine inevitabil întrebarea: și acum ce urmează? Iar dacă între timp obosești, greșești sau pur și simplu ai o zi în care nu poți, începi să te întrebi dacă nu cumva ai rămas și fără iubire, odată cu performanța.

Este obositor să trăiești cu impresia că trebuie să-ți plătești locul în inima celorlalți.

Poate de aceea, de când am devenit mamă, am făcut un lucru aparent banal, dar care pentru mine înseamnă enorm. Le spun fetelor mele te iubesc. Des. Dar am grijă să nu le spun doar când iau o notă bună, când câștigă un concurs, când sunt politicoase sau când mă fac mândră. Le spun și când stau întinse pe canapea cu părul ciufulit și citesc. Le spun când gătim împreună și stricăm rețeta. Le spun când râdem fără motiv. Le spun înainte de culcare, în mașină, în drum spre școală sau când una dintre ele își caută disperată al șaptelea elastic de păr pe care, în mod absolut misterios, îl înghite universul în fiecare dimineață.

Le spun în momente neutre.

Pentru că iubirea nu ar trebui să fie bonusul pentru un comportament frumos. Nu ar trebui să fie recompensa de la finalul cursei. Nu vreau ca ele să creadă vreodată că trebuie să fie impecabile ca să fie iubite. Viața o să le ceară oricum suficient de multe. O să existe profesori care le vor evalua, angajatori care le vor măsura performanța, oameni care le vor compara cu alții, algoritmi care le vor număra aprecierile și statistici care le vor spune dacă au avut sau nu succes. Măcar acasă vreau să știe că există un loc în care nu trebuie să demonstreze nimic.

Asta nu înseamnă că iubirea înseamnă lipsa limitelor. Copiii (și nu numai) au nevoie de reguli. Au nevoie să li se spună când greșesc. Au nevoie să învețe responsabilitatea și consecințele. Dar una este să corectezi un comportament și cu totul altceva este să condiționezi iubirea de acel comportament. Pot să nu fiu de acord cu ceea ce faci și, în același timp, să nu existe niciun dubiu că te iubesc.

Cred că aici se face una dintre cele mai importante diferențe.

Și, dacă stau bine să mă gândesc, nici noi, adulții, nu suntem foarte diferiți. Tot după aceeași iubire tânjim. Doar că între timp am învățat s-o ascundem mai elegant. O căutăm în relații, în cariere, în validare, în succes, în oameni care poate nici măcar nu au ce să ne ofere. Uneori muncim până la epuizare doar ca să simțim, pentru câteva secunde, că merităm să fim aleși.

Ce lucru ciudat. Ne petrecem copilăria încercând să fim suficient de buni pentru a primi iubire, iar maturitatea încercând să ne convingem că nu avem nevoie de ea.

Sigur că iubirea necondiționată nu înseamnă să accepți orice. Nu înseamnă să rămâi în relații în care îți sunt încălcate valorile, demnitatea sau limitele. Nu înseamnă să justifici lipsa de respect în numele iubirii. Există oameni pe care îi putem iubi și de la distanță. Există relații din care plecăm tocmai pentru că ne iubim și pe noi. Iubirea autentică nu anulează limitele, ci le respectă.

Dar atunci când doi oameni se întâlnesc cu valorile potrivite, cu reciprocitate, cu vulnerabilitate și cu libertatea de a fi imperfecți unul lângă celălalt, se întâmplă ceva extraordinar. Nu mai trebuie să joace niciun rol. Nu mai trebuie să fie în permanență cea mai bună versiune a lor. Pot să fie, pur și simplu, oameni.

Și poate asta înseamnă, până la urmă, cele două cuvinte pe care le-am complicat atât de mult. Nu promisiunea că vei fi iubit indiferent ce alegi să faci. Ci liniștea că nu trebuie să fii perfect ca să fii demn de iubire.

Iar dacă ai un copil, un partener, un părinte sau un prieten pe care îl iubești, spune-i. Nu aștepta aniversarea, rezultatul unui examen, o promovare sau un moment spectaculos. Spune-i într-o zi obișnuită, când nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Tocmai atunci cuvintele acestea își fac cel mai bine treaba. Scrie-i chiar acum..poate are mare nevoie să audă asta.

Pentru că iubirea care apare doar la finalul victoriei seamănă suspect de mult cu un premiu.

Iubirea adevărată, în schimb, îți ține locul rezervat chiar și în zilele în care nu urci pe podium.

Cu multă iubire în suflet,

Abi