Când corpul spune „nu”
Uneori credem că putem duce orice. Până când corpul nostru decide că nu este chiar așa...
Sunt zile în care ai impresia că lucrurile merg bine. Nu perfect, dar suficient de bine încât să simți că există un anumit echilibru. Îți vezi de responsabilități, de planuri și de ritmul obișnuit al vieții și ai senzația că lucrurile sunt, în sfârșit, așezate.
Apoi există acele zile în care totul începe să vină deodată. Emoții, situații, conversații, responsabilități sau vești care se adună într-un timp foarte scurt, iar tu abia reușești să treci de la una la alta. Uneori ai chiar impresia că stabilitatea pe care o simțeai era doar o mică iluzie, iar viața, cu un simț al umorului destul de particular, a decis că este momentul să îți reamintească faptul că nu controlăm chiar totul.
Problema nu este neapărat că apar dificultăți, pentru că ele fac parte din viață ci apare atunci când prea multe lucruri se adună într-un timp scurt și nu mai ai spațiul sau energia necesară să le procesezi…iar bucuriile sunt prea puține ca să țină totul în balanță. Continui să mergi mai departe pentru că există lucruri de făcut, oameni care au nevoie de tine și responsabilități care nu pot fi puse pe pauză.
În astfel de momente, emoțiile nu dispar doar pentru că le ignorăm. Dacă nu găsesc un spațiu în care să fie exprimate sau procesate, ele rămân undeva în interior. Se acumulează încet, uneori fără să ne dăm seama, până când tensiunea lor începe să se simtă în corp.
Uneori avem instrumente prin care reușim să eliberăm această tensiune: o conversație sinceră cu o persoană de încredere, un moment de plâns, o plimbare lungă, rugăciunea, scrisul sau orice altă formă prin care emoțiile pot fi scoase la suprafață și procesate. Alteori însă nu avem aceste spații sau nu avem persoane-resursă la care să mergem cu vulnerabilitatea noastră. Și sunt situații în care, chiar dacă ele există, alegem să nu vorbim pentru că nu vrem să îi încărcăm pe ceilalți sau pentru că suntem obișnuiți să ducem lucrurile singuri.
Atunci când emoțiile nu sunt procesate și nu au o cale prin care să fie exprimate, ele nu dispar. Corpul devine locul în care se depozitează.
În timp, această acumulare poate duce la ceea ce numim somatizare, acel moment în care tensiunile emoționale încep să se manifeste prin semnale fizice. Oboseală bruscă, tensiune, dureri inexplicabile sau acea senzație clară că organismul nu mai are resurse.
Scriu aceste rânduri chiar din patul în care sunt conectată la o perfuzie, un loc în care nu mă așteptam să ajung astăzi. 😑
Fiind o persoană introvertă, am tendința să procesez multe lucruri în interior și să vorbesc mai puțin despre ele decât ar fi poate sănătos. În timp am realizat că, tocmai din acest motiv, corpul meu a devenit cel mai sincer indicator al stării mele reale. Are o capacitate extraordinară de a se reface și de a se regenera, lucru pentru care sunt profund recunoscătoare, dar are și o capacitate la fel de clară de a-mi arăta când emoțiile s-au acumulat prea mult.
Biblia surprinde această realitate într-o frază foarte simplă și profundă: „Un duh mâhnit usucă oasele.” Imaginea este puternică pentru că vorbește despre legătura directă dintre starea noastră interioară și corp.
De multe ori credem că avem grijă de noi pentru că mâncăm sănătos, facem mișcare, dormim suficient și evităm viciile. Toate acestea sunt importante, dar uneori uităm că trupul nostru procesează nu doar ceea ce mâncăm, ci și ceea ce simțim. Emoțiile pot fi unele dintre cele mai puternice medicamente sau, atunci când sunt ignorate prea mult timp, unele dintre cele mai subtile surse de dezechilibru.
Corpul nu ne pedepsește atunci când cedează. În multe situații, încearcă pur și simplu să ne protejeze. Este important să învățăm să recunoaștem aceste semnale mai devreme și să ne acordăm spațiul de care avem nevoie pentru a procesa ceea ce trăim.
Pentru că, dacă nu o facem, la un moment dat corpul va găsi o modalitate mult mai clară de a ne opri printr-un burnout sau o boală. Ai grijă de tine înainte ca să te oprească corpul tău!
Abi